Căutarea atît de acerbă a regizorilor/secnaristi români înspre un realism fundamental in cinema vine nu din vreo tradiție național cinematorgrafică sau dintr-o caracteristică genetică a poporului român. Si nici la cererea publicului. Ci vine dintr-o puternică si repetată traumă școlărească. Un fel de boală cronică cu care ești infectat in anii studenției in Facultățile de Film. Sint două mari categorii de virus, VERIDICITATEA si 'SCRIE DIN CE ȘTII'. Si precum o mamă fumătoare care țipă la copilul mic prins cu țigara in gură, așa si cineaștii români prinși cu neveridicul in gură de către o instituție crescută si alăptată în onirismul, romantismul si vizionarismul comunist, sint bătuți pînă învață de frică.
Nu este un nou val românesc, ci o normală reacție imunitară la un sistem cultural educativ paradoxal si traumatic ai anilor '80 încă reprezentat în școli. Toți copii acestor părinți impuși devin după anii de educațional la fel ca si orfanii bonavi de SIDA filmati de televiziunile franțuzești in anii '90.
Noii regizori sint primii oamenii care au reușit să modifice virusul încît să îl transforme în organ auxiliar de subzistență. Bravo...
.jpg)
0 ::
Post a Comment